�ϻ�����Ӯ����

“No heroes I need on my stage
Just hands which embrace the nights’ cold.
It may be the storm, but it’s told
The smiles bring the sunshine and hold
The power of kindness upstage,
The caring remoulds scars to gold.”
― Simona Prilogan, Love is Young: Poems

“Light may embrace with inner harmony
the lands of my world’s challenges;
for the meeting with happiness
I dress myself with love.”
― Simona Prilogan, Love is Young: Poems

“Something was mighty on their eyes,
Coming from far away.
A charm, a mystical world displayed.
From them we learned to share
The tears, the pain, the care,
The joy, the laugh, the grace.
A sisterhood by chance.”
― Simona Prilogan, Love is Young: Poems

“My neighbourhood has been filled with arts, songs, and dance.
The gipsy boys were playing guitars and fiddles
Craving emotions at the gates of our blurry days.
The gipsy girls taught us how to shift graciously
Within music charm, depicting wonderful stories
All through ideas and emotions.
Their colourful skirts rounding circles in delight
Brought love from the gods
Straight in our hearts.”
― Simona Prilogan, Love is Young: Poems

“Somewhere in the world another cry is making up the road to stars, leaving behind the shots of guns from other's fears, from other's wars. Do not take for granted morning glance. There is a sign from Deity that love is blessing the life’s rhyme. Keeping the hope tight in the heart, for peace to wipe world's cry apart.”
― Simona Prilogan, Love is Young: Poems

“So, you see, my dear friend, looking now at that ridiculous letter from Home Office, I feel to tell the world that my life is not fake. Is just my life, the best version I have. And even if some people would advise me to not take it personally, I just can't take this advice. My life is the most personal thing to me ever. My love as well. And God knows how many travels we might need to do in approaching our happiness. Regardless the slaps we might get because we dare to love behind the borders. - Write Like A Girl Anthology”
― Simona Prilogan

“Mi-am împrăștiat de bună seamă speranțele cam amețite peste haosul dulceag al unei realități în care televiziunile promovau în reitinguri criminale, scandalagii, analfabeții și prostituatele. Cu toții erau la împărțirea premiilor pentru modelele timpului. Se făcuse deja noapte adâncă peste viziunile mele. Tremuram a î�Բ�������ǰ�������, acea doamnă severă a războiului existențial. Eram încă în Ieri? Sau deja se făcuse Azi? Un Azi în care îndobitocirea stătea la taifas cu toate prejudecățile timpurilor. Să fug? Într-un unde? Într-un Cotidian departe de toată lumea asta nebună, nebună… În Mâine? Poate.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Am fost învățați că așa trebuie, că rostul nostru se aliniază orânduirii comunității într-un fel în care armonia se perpetuează. Bătrânii, în înțelepciunea perilor albi, știau cel mai bine cum se cade a fi aranjate piesele acestui puzzle numit „căsătorie”. Dintre toate dominantele, puterea, influența și banul jucau la dublu printre variante. Tot printre ele, dansa și norocul la vedere cu indiferența. Nu interesa pe nimeni însă dacă bucuria își găsea culcușul printre rândurile aranjamentului. Nici dacă emoția exista prin apropiere. Cupidon se pare că nu pășise încă printre hotare, iar iubirea în esența ei pură era prigonită din conversațiile mature, fiind considerată încă un tabu, despre care nu se cădea să pomenești. La schimb însă, iubirea aluneca abrupt în datorie. „Copiii buni ascultă de părinți.” Un clișeu mult prea uzat și abuzat.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Cu fulgi de nea pe pleoape sau arşiţă de ������ă,
Acelaşi Christ rămâne plângând lângă trădare,
Iertând-o, o preschimbă în perle şi-o presară
Pe fruntea nemuririi, pe-a crucii-mbrăţişare.”
― Simona Prilogan, Visarile dintre castani

“Duminicile începeau la fel. Somnul își alunga cu greu vraja de pe față dar soarele pătrundea cu putere printre perdelele vaporoase. Mirosea a fructe coapte și a ����ș�dz��Dz�����ă. Valea ce se așeza cuminte între prunii împrăștiați dezordonat împrejurul casei, mustea a verde fraged, în timp ce firele înalte de iarbă dansau grațios la braț cu vântul. Soarele mângâia toată întinderea aceasta ce părea ruptă dintr-o filă de basme.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Se spune că nu poți ajuta pe nimeni contra lui. Că uneori destinul croiește niște cărări invizibile, dar puternice, în dansul cu karma. Și că târâm după noi ���DzԲ��𳦾���ț��le unor momente nechibzuite de cumpănă. Și toate zilele în care cocorii își iau zborul către ���ܳ�����ă, alungați de intunericimea realității.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Nu măsura în bani averea,
Priveşte-n urmă ce ţi-am dat:
Cu ������ă ţi-am ţesut iertarea,
Te-am socotit nevinovat!

Cu ce măsură-ntors-ai oare
Aceeaşi faptă? Spune! Poţi?
De nu ar fi mila sub soare,
Legaţi în lanţ am zace toţi!”
― Simona Prilogan, Visarile dintre castani

“Se ia dorul, încet, să nu-l doară, se cuprinde în brațele timpului; se reazămă sufletul pe un ochi catifelat de stea. Se așează dorul în palmele Universului, în dansul precipitat al timpului. Îmbrățișare caldă între stele arzătoare și licăriri de secunde. Îmbrățișare caldă între chemări telurice, frânturi de gânduri rupte între drumuri nesfârșite. Oameni și lumini, trenuri, gări, aeroporturi, aterizări și decolări. Se ciocnesc de valurile realității, se sparg în mii de frânturi. Rămân aceeași oameni. Doar luminile roiesc în timpuri peculiare, și răsfrânge dorul în umbre întunecoase, târându-l între trenuri și gări, aeroporturi, aterizări și decolări.”
― Simona Prilogan, Dragoste, Flori

“Multe și nenumărate mărgelele amintirilor. Multe și nenumărate lacrimile întristării. Multe și nenumărate clipele în care dragostea încă veghează ca un ultim soldat în apărarea eternității. Mai respiră a flori și ciocolată, în toate culorile, în toate nuanțele, în toate aromele. Acolo în casele de îngrijire de la capătul străzilor. Străzi prăfuite de minutele realității. Unde aducerile aminte dansează îmbrățișate cu lacrimile și adorm în neuitare cu dragostea.
Acolo unde timpul încă are miros de flori și gust de ciocolată.”
― Simona Prilogan, Dragoste, Flori

“Satul se întindea cuminte printre grămezile de delușoare, împădurite încă pe alocuri, din care zâmbeau casuțe ticluite ca în poveștile de odinioară. Valea părea cufundată în neuitare, în timp ce doar ici și colo câte un firicel de fum se înălța îngândurat către cer. Cândva țâșneau cu sutele ca dintr-o înfrățire a poveștilor. Povești cu a fost odată ca niciodată, cu suflete adunate la gura sobei, depănând neajunsul zilei îmbrăcat în gânduri și întrebări, cu fete frumoase și flăcăi chipeși dansând horele dorului, cu bătrâni înțelepți legănând copilăria pruncilor. Cu mult farmec ca într-un basm în care zmeii piereau sub săbiile dreptății.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Moara încetase de mult să își mai scrie povestea, dar ���𳾾��Ծ��������ț�� hoinăreau printre amintiri. Cosânzenele de altădată încă încingeau hora pe cărarea ce ducea către moară. Era atât de multă magie scăldată între razele de soare ce se pierdeau printre crengile prunilor. O bucurie scrisă de intensitatea emoţiilor pe fila timpului, printre petalele pline de culoare ale florilor ce zâmbeau a prospețime. Era ������ță și ���Ǿ���ță în fiecare celulă, în fiecare clipă. Și oamenii... Glasurile, cuvintele, accentul, bunăvoința, privirile pline de înțelepciune și blândețe. O lume întreagă, condensată în imagini peculiare, printre secundele realității de odinioară. Și mai era ceva. Era Tihna. Curată și sfântă. Tihna ce își înălta cântecul în surdină, plutind peste toate neputințele lumii, lăsându-și brațele într-o divină îmbrățișare a universului. Pace și liniște. Lumină și împăcare. Așa începeau toate duminicile.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“It was never easy being a refugee, regardless of what people might never be able to see. Displaced from your truth, running away from the shell, counting the fears over the scars and the hell. It was never easy having a bullet at your head, scattering thoughts, dreams, ideas, on the pot of shame, left behind your day by prejudices and faked games.
It was never easy being a refugee… But a torture of the body and the mind, shaping storylines to fit in, concealing the self in the maze of a pipe dream. Just to find the peace, the one that many of us takes for granted.”
― Simona Prilogan

“I crossed seas, mountains to reach the home of my loved one. Yet I crossed my limitation, the fact I thought before I might not be able to do it. Yet I did it! And I am happy for it. It cured my prejudices, my fear and taught me few more things about humanity at its core.
- Write Like A Girl Anthology”
― Simona Prilogan

“This modern deluge kneeing my dreams,
twisting their blue, torturing my skies,
tearing their chant and pouring grief streams
trying again to bleed yearning’s eyes.
They call it free world while smashing behind
the light to adapt to their shadows’ kind.”
― Simona Prilogan, Love is Young: Poems

“My feelings, my race,
my smiles in my face
Are craving the same
Allure, spark and aim
To love and be loved.
While freedom’s rhymes write
Life stories in spite
Of all our roots, colours, and shapes.
We all own the grace
From our mom earth,
Amazingly embraced
In a powerful togetherness.”
― Simona Prilogan, Love is Young: Poems

“You know, my friend, sometimes we do travel all around the world thinking of finding the happiness. Not only in mind, or in dreams, as I used to do when communism borders enclosed us in a “happy island”, preaching us the benefits of being in such and such powerful state. We do travel in real time and space, pushed by the fantasy of colourful dreams. As real as us. Yet, love, yes, love is one of the most powerful force that could take us from our comfort zone and makes us jump the borders. Which I did. And now, looking at that refusal letter from Home Office, I was feeling all their hatred and abuse slapping my honesty. - Write Like A Girl Anthology”
― Simona Prilogan

“My heart is like the drawing compass
One leg is standing still in my Carpathian’s roots
While the other rounds in enormous hoops
Over the mother earth so my belongings
Enrich my days with rainbows
Portrayed from openness’ minds.”
― Simona Prilogan, Love is Young: Poems

“În timp ce soarele prindea contur pe retina zilei, contabilizam momentele nopții și încercam să înțeleg cum este decriptată esența vieții. Ciudate și nemărginite sunt înțelesurile ei. Sensibile dar puternice în același timp.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Bunica îmi zâmbește iar și iar dintre amintiri, împreună cu parfumul copilăriei. Cu dor de basme, tihnă și duminici albastre. Acolo unde morile își învârteau consistent paleții între adunări și scăderi, ��â�������e și lacrimi, avându-și mereu partea de înțelegere deplină a universalității. Cuminte și senină precum strălucirea dimineților de ������ă.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Şi actori fiecare, aranjându-ne corul,
Cu morgă sau ��â������� ne prefacem în parte
Şi jucăm fiecare atât cât se poate
Comedia vieţii. Doar cortina socoate
Adâncimea trăirii: când plânge actorul.”
― Simona Prilogan, Visarile dintre castani

“Într-un aeroport ce urma să devină martorul bucuriilor și tristeților următoare. Încercuiri de lacrimi, între aterizări și decolări. Lacrimi de bucurie, dor, dar niciodată înstrăinare.
Povestea aceasta încape probabil în detaliile multora dintre voi, mai mult sau mai puțin nuanțate. Avioane pleacă zilnic înspre necunoscutul unora dintre noi. Cu multe emoții la purtător. Un „bine ați venit la bord” ne sfârtecă uneori ��â�������ul zilei, dar ����������ț�� ne ține strâns legați într-un albastru senin. Pentru că, atâta timp cât este ������ță, este și speranță. Într-un răsărit mai luminos, în care copiii noștri pot gusta din fructele bucuriei așa cum poate noi nu am reușit să o facem. În timp ce tivim mărgele de bucurie din izbândele lor. Fericire, ��â�������, �𳾴�ț����… Pentru ei dar si pentru noi.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Nu știu dacă plânsul care deja mă însoțea în hohote sau groaza noii neputințe erau mai puternice decât viziunea sumbră a unui viitor cenușiu. Speranța părea o pasăre ce se zbătea să zboare în timp ce eu o țineam strâns în căușul palmelor, implorând-o să nu plece, să nu mă lase singură și pustiită pe insula aceasta rece.
Și nu a plecat… A rămas cu mine deși era și ea de acum toată sfârtecată de dramatismul situației.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Welcome to Lahore, ma’am!” îmi spuse încă o dată în timp ce coborâsem în mulțime. Oprisem în fața restaurantului, iar o altă mare de oameni, gânduri și emoții mă aștepta să încep o nouă aventură. Am comandat biryani și paratha iar în așteptarea lor îmi ascultam gândurile cum îmi vorbeau, printre zumzetele unor muște prietenoase ce își traficau firimiturile căzute printre mese. Un tablou în care toate nuanțele purtau căldură și comfort. Probabil că lecții interesante de ������ță musteau printre crăpăturile secundelor, într-o lume cu totul nouă pentru mine, în care am înțeles pentru prima oară că universalitatea cuprinde mult mai multe nuanțe în paleta-i, decât cele pe care le priveam dintr-o rutină molcomă în spațiul meu mioritic. Și da, un aha moment m-a făcut să înțeleg că oricât de greu și întortocheat poate părea drumul în ������ță, se vor ivi întotdeauna portițe pe bucățile de drum despletite între curgeri de mișcare. Și că legea nativului din noi strălucește uneori deasupra oricăror reguli impuse de societate; are nevoie doar să-i dăm voie să se exprime… în trafic… Mișcare într-o structură perfect construită.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Taxiul gonea printr-o mare de ricșe, mașini și motociclete, într-un șablon desprins din lumi paralele. Un aha moment mă înghiontea în gânduri la fiecare tresărire. Roțile păreau că circulă în legea lor, căutându-și loc între bucăți de drum despletite între curgeri de mișcare. O geometrie circulară își ascuțea privirile peste toată strada. Părea un haos total, și totuși, lumea se împletea într-o armonie năucitoare. Roți, oameni, gânduri și emoții. Toate erau acolo, într-o structură perfect construită. Șoferul, un bătrânel simpatic, îmi arunca câte o privire încurajatoare în oglinda din față, cu un ��â������� larg: “No worries, ma’am! You are safe.” “Aha, îmi răspundeam printr-o grimasă mai mult speriată decât zâmbitoare, “o fi safe, dar ăștia circulă ca-n codru.” Părerea mea. Părerea lor însă nu coincidea cu impresiile mele, iar codrul lor era deja demult bătătorit de hoarde de motoare umblătoare.”
― Simona Prilogan, Ochi de Poveste

“Vezi tu, eu aici m-am născut, îngânând șoaptele mării, colorându-mi mai apoi diminețile cu poveștile aruncate peste lume și gânduri, în nuanțe de verde și turcoaz, legându-mi speranțele de vântul-fluture ce îmi împinge voința până dincolo de orizontul albastru, în timp ce serile mă îmbie să pictez pe foițele catifelate ale viselor, valsul valurilor, cântul dorului și neuitările pământului prins în îmbrățișările de ape, iar pentru că toate acestea se doreau definite, le-am numit simplu Viață, dincoace prin mine și dincolo de punct.”
― Simona Prilogan